Ce nu vor restaurantele talepreferate să afli despre politica lor de gestionare a risipei alimentare

Permite-mi să îți prezint contextul: lumina cofetăriei scade treptat. Rafturile sunt pline de

prăjituri calde și sandvișuri nevândute. Treci pe lângă ele și te întrebi: ce se întâmplă cu toată acea mâncare? Spoiler: nu ajunge la adăposturi, cantine sau la oamenii nevoiași. Ajunge direct la gunoi. De ce? Pentru că, în prea multe locuri, e mai ușor să arunci mâncarea decât să o dai cuiva care are nevoie. Adevărul ăsta ar putea să te facă să te simți inconfortabil, dar, cu siguranță, nu la fel de inconfortabil ca o gogoșă perfect pudrată, aflată deasupra unui sac de gunoi.

Restaurante, cofetării, cafenele – toate aruncă mâncare. Nu resturi. Nu produse stricate. Mâncare bună. Gata de mâncat. Însă, odată ce clienții se opresc din a mai cumpăra, mâncarea devine o problemă:

• Este „prea veche” pentru a o vinde a doua zi.

• Nu există o legislație clară care să protejeze afacerea care face donații.

• Proprietarii se tem de procese, amenzi sau presă negativă.

Așa că, în loc să hrănească oameni, o aruncă la gunoi. Dacă imaginea asta nu te-a făcut să te gândești mai bine la cum sunt gestionate aceste situații, lasă-mă să te duc mai departe în poveste.

Hai să vorbim despre mentalitatea „mai bine în coșul de gunoi decât în mâinile cuiva” și de unde provine ea: în multe cazuri, afacerile nu sunt niște răufăcători care râd pe sub mustăți când merg cu gândul la risipa alimentară. Sunt prinși într-un sistem care face risipa o rutină și generozitatea un risc.

Logica e simplă:

• Dacă donez acea mâncare și cineva se îmbolnăvește, aș putea fi dat în judecată.

• Dacă o dau, oamenii s-ar putea să aștepte și mâine mâncare gratis.

• Dacă reduc prea mult prețul, îmi distrug brandul.

Așa că, în loc să facă un efort pentru a redirecționa resturile, le împachetează în plastic, le leagă și le aruncă – departe de cei care ar putea chiar să aibă nevoie de ele.

Și nu este un caz izolat. Se întâmplă zilnic, în fiecare oraș, uneori chiar la un colț de stradă unde multe familii se luptă să își permită o masă.

Mai vrei un pic de ironie? Unele locații chiar își încuie tomberoanele.

Între timp, în alte colțuri ale lumii, cum ar fi Franța, supermarketurilor le este interzis prin lege să arunce mâncare comestibilă. Ele trebuie să o doneze sau să o transforme în hrană pentru animale sau compost. Mai mult, în SUA există o lege numită „Good Samaritan Food Donation Act” care protejează donatorii de alimente de acțiuni legale – atâta timp cât donează cu bună credință.

Și ca bonus, aplicații precum „Too Good To Go” oferă afacerilor o soluție de a vinde alimentele nevândute la sfârșitul zilei la prețuri reduse – toată lumea câștigă.

Așadar, ce putem face? Hai să simplificăm lucrurile în câțiva pași:

• Claritate juridică – Afacerile trebuie să știe că sunt protejate dacă donează cu bună

credință.

• Stimulenți – Reduceri fiscale sau recunoaștere pentru afaceri care donează, nu aruncă.

• Sisteme de suport – ONG-uri, aplicații și programe de salvare a alimentelor care fac

donațiile la fel de ușoare ca aruncatul.

• Presiune comunitară – Întreabă. Sugerează. Normalizează donațiile.

Poți fi tu cel care face schimbarea. Serios. Întreabă cofetăria locală ce face cu mâncarea

nevândută. Recomandă aplicații sau ONG-uri care acceptă donații. Distribuie postări despre risipa alimentară. Fii vocal. Cu bun simț, dar vocal. Uneori, singurul lucru care stă între o masă caldă și un tomberon de gunoi este lipsa de conștientizare – sau cineva care nu s-a deranjat să întrebe.